Curtea Veche, 2010. – Carte de Buzunar, cu Jurnalul National
Maurice Baring a trait intre 1874-1945, iar Leaganul pisicii a aparut in 1925. Citind putin biografia autorului imi dau seama ca stilul lui de viata se aseamana cu stilul lui Walter, personaj secundar, dar care mie mi-a placut tare mult, din carte.
Romanul povesteste viata lui Blanche Clifford, o englezoaica deosebit de frumoasa si gratioasa, care, fara sa vrea, a rupt multe inimi. Este un roman destul de lung ca durata de timp, se intinde pe toata viata fetei, de la tinerete cand isi face intrarea in societate, in jurul varstei de 20 de ani pana la moartea ei, pe la 60 de ani.
Se casatoreste in urma sfatului tatalui ei cu printul Guido Roccapalumba din Italia, traieste sub teroarea printesei Giulia(cel mai rau personaj negativ dintr-o carte peste care am dat, e rea pentru ca nu face pe fata ce face, nu o poti acuza direct ca e vinovata), apoi ii frange inima lui Adrian Tyne si a altor barbati pe care ii intalneste. Isi gaseste adevarata dragoste in Bernard Lacy, dar nici aici lucrurile nu merg bine, chiar deloc bine.
Eu as fi preferat sa aiba happy end, ok, as zice ca are happy end, ca pana la urma 2 persoane tot se aleg cu fericirea, dar preferam sa fie Blanche fericita.
Blanche e femeia care e luata de viata si nu prea pare ca ajunge sa ia o decizie ci tot ce se intampla se intampla fara voia ei. Poate am interpretat eu gresit, dar imi pare rau de ea.
Imi place cum e scrisa cartea, descrieri multe si lungi, si daca nu esti atent si clipesti s-ar putea sa scapi actiunea, care e prezentata deobicei tare succint. Se calatoreste mult in carte, foarte mult, oamenii astia sunt fara job-uri, dar cu mosteniri, pot calatori oriunde, ca cica le e prea frig la Londra se duc cateva luni in Roma sau in Italia sau in Germania. De invidiat acel stil de viata.
Mi-a mai placut cum erau barbatii si femeile pe vremea acea…ce maniere si ce respect domnle! Acuma nu mai sunt petrecerile asa stilate(si plictisitoare pentru noi), dar ideea de a juca whist si a asculta muzica de la pian si voce, si la lume sa nu ii fie frica sa cante…ah, cred ca era frumos. Rochile si balurile prezentate erau de vis, pe bune ca abia la volumul 2 mi-am dat seama ca autorul e barbat si nu femeie, la cat de frumos scrie despre arta si frumos nu ai zice ca e barbat.
Nu se putea un titlu mai perfect pentru carte! Si nici o ilustratie a copertii mai sugestiva.
Suna bine. Trece-ma pe short list :D.
🙂 ma bucur ca ti-am atras atentia cu ea
Ce e mai bun decat cititul unei carti si sa-ti lasi imaginatia sa “regizeze” scenele, imaginile? si apoi cititul unui ziar pe zi sau “cantitatea” echivalenta de citit reduce posibilitatea de a face mai tarziu boala Alzheimer cu 30% 😛 asa ca… 😛
🙂 Eu cred ca nu a avut happy end. Dimpotriva, Rose Mary pare sa aiba aceeasi soarta ca si Blanche in fata imaturitatii mascate a lui Bernanrd. Aceeasi gelozie, aparent fara motiv, dar foarte vie, o simte si ea in ultima scena din carte referitoare la o alta Lady ce apare in peisaj.
adevarul e ca ai dreptate, acuma ca stau si ma gandesc, si pe Rose Mary o cam asteapta aceasi soarta