La cererea Adrianei, mă găsesc pus în situaţia de a scrie despre “ur all time fav book .. sau all time fav scriitor”. Numa’ ‘nainte să-ncep tre să fac o precizare: nu-s genul care să citească mult, aibă o cunoaştere extinsă asupra culturii scrise, în general vorbind îi ca şi cum ai lua pe orice Ghiţă din bibliotecă. Sort of.
(apropo, mersi de subiect, altfel încă băteam câmpii încercând să aleg unul)
Onwards!
Cuvânt înainte
Mi-a plăcut vorba aceea vag mucalită cum că “ceea ce rămâne în minte după ce-ai uitat toată educaţia primită se numeşte cultură generală“. E aşa, o sumarizare a lucrului evident cum că şcoala nu-i importantă sau că elevilor nu le pasă. Firul roşu călăuzitor prin viaţă este acumularea calitativă, antrenarea unui creier spre a recunoaşte simboluri şi concepte şi a le pune corect în relaţie unele cu altele, lucru infinit mai important decât tocitul munţilor sau domnitorilor României.
Mintea lucrează cu frânturi. Niciodată nu ştim lucruri complet, iar dacă totuşi reuşim să le epuizăm de sens atunci le aruncăm instant la coşul de gunoi al istoriei ca fiind neinteresante. În acest sens sper că veţi fi de acord cu mine: oricât ştim, nu e niciodată suficient. Şi nici nu prea contează, până la urmă. Nu mai suntem singuri.
Cartea socială, work in progress
Greu de răspuns ce carte îmi place cel mai mult. Cu atât mai greu cu cât iată, am declarat şi susţin din toată inima chestia ceea legată de simboluri. În fond, cultura umană nu-i altceva decât un imens role-playing game în care câştigătorul câştigă moartea. Vechile culturi sunt dârele lăsate de oameni pe peretele de nepătruns al lipsei de înţelegere în negura istoriei. Facem artă şi filosofie şi LHCuri sperând că vom înţelege ceva din secretele universului şi, poate, sperăm noi, secretele noastre.
În sensul ăsta, eu nu pot să am o carte preferată. Pur şi simplu o carte reprezintă o sumă de simboluri acolo, un sistem mai mult sau mai puţin coerent, dacă-i roman poate-i o înşiruire de portrete. Să aleg o singură carte ar însemna să comit o aroganţă imensă, să consider că posed capacitatea de a judeca obiectiv. Da’ fie, pentru cine n-are chef de întoarceri din condei trag la întâmplare un titlu: Piciul – Alphonse Daudet. Pentru că e o poveste urâtă a unui copil nedreptăţit, şi dacă nu mă regăsesc personal în ea pot totuşi să regăsesc fire din viaţa fiecăruia care uneori par a conduce tot încolo.
Totuşi toată istoria culturii umane poate fi digitizată şi transmisă electronic. Accesibilă. Organizată astfel încât să putem căuta în ea. Pe scurt, balele argintii ale melcului în trecerea înceată. Nimic nou, nimic ce să aibă potenţial creator (nu, nici măcar Biblia). Oamenii mor ceva mai greu decât acum două milenii .. mulţumită tehnicii medicale şi descoperirilor ştiinţei. Dar tot murim, în continuare sunt oamenii ăia care cred într-un prieten în Ceruri respectiv oamenii care cred că Mesia încă n-a venit, mor şi ei la fel ca agnosticii, misticii şi ateii.
Aşa că singura carte pe care o pot prefera e internetul cu blogurile lui. Pur şi simplu e un vast morman de text digital care în curând (mulţumită Project Gutenberg şi poate Google) va conţine şi cărţile clasice. Iar textul modern nu-l întrevăd publicat pe suport de hârtie decât din greşeală, blogging is the way to go. Fiecare contribuind. Oricum nu ajungem niciunde via literatură, poate ne omoară pe toţi rachetele nucleare. Da’ măcar ne mai distrăm pe parcurs.
Autor
Aici e relativ simplu, Isaac Asimov câştigă detaşat. Sigur, aş putea să intru în consideraţii fine şi să discut despre umorul englezesc al lui Mark Twain pe care de asemenea îl iubesc – dar adevărul clar e că Asimov câştigă detaşat la volumul de cărţi ale unui singur autor pe care l-am citit; asta ar veni cam totul din seria de ficţiune exceptând ceva short stories de la începuturi (găsite abia recent pe internet şi-n limba engleză). Da’ restul chestiilor importante le-am devorat de câteva ori: Seria “Fundaţia”, Zeii Înşişi, Cavernele de Oţel, Seria roboţilor, Sfârşitul eternităţii, Eu robotul, Soarele gol, Nemesis, Căderea nopţii, O piatră pe cer, Omul pozitronic, Omul bicentenar ş.a.m.d.
E drept şi că îl admir ca om pe Asimov, citindu-i biografia m-am regăsit pe alocuri în ideile şi traseul lui. Dar pe lângă asta este de admirat mintea clară, precisă şi organizată care a reuşit de-a lungul a zeci de mii de pagini să inventeze universuri diferite şi totuşi să le împletească cumva, să le sincronizeze, să ai mereu impresia că se vor uni undeva, într-un viitor roman. Omul Asimov e tipul neinteresant, muncitor, care copil fiind umplea cu cărţi un cărurior spre a le devora acasă între 2 clienţi la magazinul familiei. Acelaşi om care mai târziu, întrebat fiind cum se pregăteşte să scrie, spune limpede că n-are nevoie de pregătire,”dacă am 15 minute libere pot să mă aşez la maşina de scris şi să aştern câteva pagini“. Un creier hrănit corespunzător şi care secretă abundent idei, planuri şi schiţe. Un tip care a dat înapoi lumii mult mai mult decât ar fi meritat ea.
Shoot me now.
—– Multumesc dAImon, mie clar mi-ai facut pofta de Isaac Asimov—-
<p style="text-align: justify;">La cererea Adrianei, mă găsesc pus în situaţia de a scrie despre "ur all time fav book .. sau all time fav scriitor". Numa' 'nainte să-ncep tre să fac o precizare: nu-s genul care să citească mult, aibă o cunoaştere extinsă asupra culturii scrise, în general vorbind îi ca şi cum ai lua pe orice Ghiţă din bibliotecă. Sort of.</p> <p style="text-align: justify;"><em>(apropo, mersi de subiect, altfel încă băteam câmpii încercând să aleg unul)</em></p> <p style="text-align: justify;">Onwards!</p> <h2 style="text-align: justify;">Cuvânt înainte</h2> <p style="text-align: justify;">Mi-a plăcut vorba aceea vag mucalită cum că "<em>ceea ce rămâne în minte după ce-ai uitat toată educaţia primită se numeşte cultură generală</em>". E aşa, o sumarizare a lucrului evident cum că şcoala nu-i importantă sau că elevilor nu le pasă. Firul roşu călăuzitor prin viaţă este acumularea calitativă, antrenarea unui creier spre a recunoaşte simboluri şi concepte şi a le pune corect în relaţie unele cu altele, lucru infinit mai important decât tocitul munţilor sau domnitorilor României.</p> <p style="text-align: justify;">Mintea lucrează cu frânturi. Niciodată nu ştim lucruri complet, iar dacă totuşi reuşim să le epuizăm de sens atunci le aruncăm instant la coşul de gunoi al istoriei ca fiind neinteresante. În acest sens sper că veţi fi de acord cu mine: oricât ştim, nu e niciodată suficient. Şi nici nu prea contează, până la urmă. Nu mai suntem singuri.</p> <h2 style="text-align: justify;">Cartea socială, work in progress</h2>
<p style="text-align: justify;">Greu de răspuns ce carte îmi place cel mai mult. Cu atât mai greu cu cât iată, am declarat şi susţin din toată inima chestia ceea legată de simboluri. În fond, cultura umană nu-i altceva decât un imens role-playing game în care câştigătorul câştigă moartea. Vechile culturi sunt dârele lăsate de oameni pe peretele de nepătruns al lipsei de înţelegere în negura istoriei. Facem artă şi filosofie şi LHCuri sperând că vom înţelege ceva din secretele universului şi, poate, sperăm noi, secretele noastre.</p> <p style="text-align: justify;">În sensul ăsta, eu nu pot să am o carte preferată. Pur şi simplu o carte reprezintă o sumă de simboluri acolo, un sistem mai mult sau mai puţin coerent, dacă-i roman poate-i o înşiruire de portrete. Să aleg o singură carte ar însemna să comit o aroganţă imensă, să consider că posed capacitatea de a judeca obiectiv. Da' fie, pentru cine n-are chef de întoarceri din condei trag la întâmplare un titlu: <strong>Piciul - Alphonse Daudet</strong>. Pentru că e o poveste urâtă a unui copil nedreptăţit, şi dacă nu mă regăsesc personal în ea pot totuşi să regăsesc fire din viaţa fiecăruia care uneori par a conduce tot încolo.</p> <p style="text-align: justify;">Totuşi toată istoria culturii umane poate fi digitizată şi transmisă electronic. Accesibilă. Organizată astfel încât să putem căuta în ea. Pe scurt, balele argintii ale melcului în trecerea înceată. Nimic nou, nimic ce să aibă potenţial creator (nu, nici măcar Biblia). Oamenii mor ceva mai greu decât acum două milenii .. mulţumită tehnicii medicale şi descoperirilor ştiinţei. Dar tot murim, în continuare sunt oamenii ăia care cred într-un prieten în Ceruri respectiv oamenii care cred că Mesia încă n-a venit, mor şi ei la fel ca agnosticii, misticii şi ateii.</p> <p style="text-align: justify;">Aşa că singura carte pe care o pot prefera e internetul cu blogurile lui. Pur şi simplu e un vast morman de text digital care în curând (mulţumită Project Gutenberg şi poate Google) va conţine şi cărţile clasice. Iar textul modern nu-l întrevăd publicat pe suport de hârtie decât din greşeală, blogging <em>is the way to go</em>. Fiecare contribuind. Oricum nu ajungem niciunde via literatură, poate ne omoară pe toţi rachetele nucleare. Da' măcar ne mai distrăm pe parcurs.</p> <h2 style="text-align: justify;">Autor</h2> <p style="text-align: justify;">Aici e relativ simplu, Isaac Asimov câştigă detaşat. Sigur, aş putea să intru în consideraţii fine şi să discut despre umorul englezesc al lui Mark Twain pe care de asemenea îl iubesc - dar adevărul clar e că Asimov câştigă detaşat la volumul de cărţi ale unui singur autor pe care l-am citit; asta ar veni cam totul din seria de ficţiune exceptând ceva short stories de la începuturi (găsite abia recent pe internet şi-n limba engleză). Da' restul chestiilor importante le-am devorat de câteva ori: Seria "Fundaţia", Zeii Înşişi, Cavernele de Oţel, Seria roboţilor, Sfârşitul eternităţii, Eu robotul, Soarele gol, Nemesis, Căderea nopţii, O piatră pe cer, Omul pozitronic, Omul bicentenar ş.a.m.d.</p>
<p style="text-align: justify;">E drept şi că îl admir ca om pe Asimov, citindu-i biografia m-am regăsit pe alocuri în ideile şi traseul lui. Dar pe lângă asta este de admirat mintea clară, precisă şi organizată care a reuşit de-a lungul a zeci de mii de pagini să inventeze universuri diferite şi totuşi să le împletească cumva, să le sincronizeze, să ai mereu impresia că se vor uni undeva, într-un viitor roman. Omul Asimov e tipul neinteresant, muncitor, care copil fiind umplea cu cărţi un cărurior spre a le devora acasă între 2 clienţi la magazinul familiei. Acelaşi om care mai târziu, întrebat fiind cum se pregăteşte să scrie, spune limpede că n-are nevoie de pregătire,"<em>dacă am 15 minute libere pot să mă aşez la maşina de scris şi să aştern câteva pagini</em>". Un creier hrănit corespunzător şi care secretă abundent idei, planuri şi schiţe. Un tip care a dat înapoi lumii mult mai mult decât ar fi meritat ea.</p> <p style="text-align: justify;"><em>Shoot me now</em>.</p>